CARPAȚII ROMÂNEȘTI
Carpații românești fac parte din sectorul estic al sistemului muntos alpin, bine individualizat prin direcția generală a culmilor principale, prin altitudine, prin masivitate și structură. Rezistența Platformei Ruse le-a impus Carpaților la formare o direcție de la nord-nord-vest spre sud-sud-est, direcție modificată apoi spre vest de horstul hercinic dobrogean.
Altitudinea medie a Carpaților este de circa 1000 m, înălțimile maxime depășind rar 2500 m (în Bucegi, Munții Făgărașului, Parângului, Retezatului). În Carpații Occidentali, înălțimile culmilor coboară frecvent sub 800 m (în Munții Codru-Moma, Pădurea Craiului, Banatului etc). Lățimea sistemului muntos carpatin pe teritoriul României variază între 120 km (în Munții Rodnei) și 70 km (în Munții Parângului).
Carpații sunt caracterizați prin prezența unor numeroase depresiuni intramontane și văi transversale, totale sau parțiale (Dunărea, Jiul, Oltul, Râul Bistrița, Mureș, Crișul Repede, etc.) Ei au o vechime de 204 milioane ani.
Populaţia şi aşezările umane
Prin caracteristicile lor de bază, precum altitudinile mijlocii, fragmenatrea accentuată, existenţa pasurilor de culme şi a trecătorilor situate la înălţimi accesibile, Carpaţii Româneşti au constituit un teritoriu dintre cele mai favorabile atât pentru constituirea unor aşezări, dar mai ales pentru diferitele activităţi desfăşurate în spaţiile respective.
Cele mai vechi urme de locuire de pe teritoriul Carpaţilor Româneşti datează din paleolitic şi au fost identificate, în cea mai mare parte, în domeniul cavernicol (vetre de foc, unelte şi arme din silex etc). Au existat, însă, şi aşezări paleolitice la zi, pe terasele mijlocii ale Bistriţei, în Ţara Oaşului sau în arii mai înalte din Ceahlău.
În neolitic, în urma cercetărilor, s-a evidenţiat faptul că a avut loc trecerea de la viaţa nomadă la cea sedentară, populaţia cultivând unele specii de plante şi crescând animale în condiţii de păstorit agricol, în primul rând în zonele montane joase, cunoscut fiind gradul accentuat de împădurire din perioada respectivă. Reţeaua densă de aşezări indică o populare aproape generală a ariei carpatice, cu o densitate mai mare în Ţara Bârsei, la contactul dintre Munţii Poiana Rusca şi Depresiunea Transilvaniei, în partea estică a Munţilor Apuseni.
În perioada geto-dacă s-a produs nu doar o amplificare a procesului de umanizare în aria montană, dar şi o consacrare a importanţei munţilor în viaţa populaţiei autohtone, în Carpaţi conturându-se şi centrul politico-militar al statului dac, Sarmizegetusa Regia. Numeroase alte aşezări dacice au îmbrăcat coroana carpatică: Porolissum, Germisara (din Munţii Apuseni), Tilişca (Munţii Cibinului), Cumidava (Ţara Bârsei), cetatea de la Bobaiţa (Podişul Mehedinţi) ş.a.
Expansiunea romană a avut drept consecinţă o dezvoltare economică şi culturală excepţională în toată aria montană. Multe aşezări au dobândit funcţii noi, au devenit oraşe, s-au construit fortificaţii şi aşezări întărite, iar în Ţara Haţegului a fost construită Colonia Ulpia Traiana, cel mai important oraş roman din Dacia.
Limitele administrative ale statelor feudale româneşti, indiferent de dominaţia temporară a statelor ungar, austriac şi austro-ungar asupra unei părţi din Carpaţi, nu au reprezentat bariere pentru circulaţia populaţiei şi a produselor, munţii îndeplinind rolul unui element de legătură între regiuni complementare din punct de vedere economic, locuite de acelaşi popor, cu aceeaşi origine, aceeaşi limbă, aceleaşi tradiţii de viaţă şi muncă.
În epoca modernă şi contemporană s-au manifestat noi forme ale procesului de umanizare, generate de dezvoltarea economică şi socială a ţării. Astfel, exploatarea unor resurse minerale a atras forţă de muncă (ex : bazinul carbonifer Petroşani), valorificarea potenţialului hidroenergetic a avut efecte similare, construirea a numeroase căi de comunicaţie a necesitat şi a reţinut oameni originari din diferite regiuni ale ţării, dezvoltarea turismului a determinat sedentarizarea personalului de serviciu în staţiunile montane.
În anul 2002, Carpaţii Româneşti se caracterizau printr-un grad ridicat de locuire umană, numărul aşezărilor urbane fiind de 61, cu o populaţie de circa 1 400 000 locuitori. În cadrul oraşelor carpatice se remarcă : Braşov (aproximativ 280 000 locuitori în anul 2010), Reşiţa (aproximativ 110 000 locuitori), Deva şi Hunedoara(în jur de 70 000 locuitori fiecare), Sfântu Gheorghe (circa 60 000 locuitori), Sighetu Marmaţiei, Miercurea Ciuc şi Petroşani (fiecare cu peste 40 000 locuitori).
Numărul aşezărilor rurale din Carpaţi este mult mai ridicat, în jur de 2500, dimensiunea acestora mergând de la prezenţa satelor foarte mari (peste 5000 locuitori) până la unele ce coboară sub 100 de locuitori. Între acestea se înscrie şi localitatea situată la altitudinea cea mai ridicată de pe teritoriul României, respectiv Petreasa, în Munţii Bihorului, cu ultimele gospodării la 1400 metri.
Potrivit deosebirilor geomorfologice și geologice, lanțul carpatic românesc se împarte în trei mari unități morfotectonice:
I. Carpații Orientali - cu 3 grupe mai mari și 40 de grupe montane, care sunt distincte morfologic, geofizic și geografic:
•Carpații Maramureșului și Bucovinei
•Carpații Moldo-Transilvani
•Carpații de Curbură
II. Carpații Meridionali - cu 4 grupe mai mari, subdivizate în 24 de grupe montane, ce sunt distincte geografic:
•Munții Bucegi
•Munții Făgăraș
•Munții Parâng
•Munții Retezat-Godeanu
III.Carpații Occidentali Românești- cu 3 grupe mai mari, împărțite la rândul lor în 18 grupe montane distincte morfologic, geofizic și geografic:
•Munții Banatului
•Munții Poiana Ruscă
•Munții Apuseni
Cele mai înalte 12 vârfuri ale Carpaților românești sunt:
Carpații românești fac parte din sectorul estic al sistemului muntos alpin, bine individualizat prin direcția generală a culmilor principale, prin altitudine, prin masivitate și structură. Rezistența Platformei Ruse le-a impus Carpaților la formare o direcție de la nord-nord-vest spre sud-sud-est, direcție modificată apoi spre vest de horstul hercinic dobrogean.
Altitudinea medie a Carpaților este de circa 1000 m, înălțimile maxime depășind rar 2500 m (în Bucegi, Munții Făgărașului, Parângului, Retezatului). În Carpații Occidentali, înălțimile culmilor coboară frecvent sub 800 m (în Munții Codru-Moma, Pădurea Craiului, Banatului etc). Lățimea sistemului muntos carpatin pe teritoriul României variază între 120 km (în Munții Rodnei) și 70 km (în Munții Parângului).
Carpații sunt caracterizați prin prezența unor numeroase depresiuni intramontane și văi transversale, totale sau parțiale (Dunărea, Jiul, Oltul, Râul Bistrița, Mureș, Crișul Repede, etc.) Ei au o vechime de 204 milioane ani.
Populaţia şi aşezările umane
Prin caracteristicile lor de bază, precum altitudinile mijlocii, fragmenatrea accentuată, existenţa pasurilor de culme şi a trecătorilor situate la înălţimi accesibile, Carpaţii Româneşti au constituit un teritoriu dintre cele mai favorabile atât pentru constituirea unor aşezări, dar mai ales pentru diferitele activităţi desfăşurate în spaţiile respective.
Cele mai vechi urme de locuire de pe teritoriul Carpaţilor Româneşti datează din paleolitic şi au fost identificate, în cea mai mare parte, în domeniul cavernicol (vetre de foc, unelte şi arme din silex etc). Au existat, însă, şi aşezări paleolitice la zi, pe terasele mijlocii ale Bistriţei, în Ţara Oaşului sau în arii mai înalte din Ceahlău.
În neolitic, în urma cercetărilor, s-a evidenţiat faptul că a avut loc trecerea de la viaţa nomadă la cea sedentară, populaţia cultivând unele specii de plante şi crescând animale în condiţii de păstorit agricol, în primul rând în zonele montane joase, cunoscut fiind gradul accentuat de împădurire din perioada respectivă. Reţeaua densă de aşezări indică o populare aproape generală a ariei carpatice, cu o densitate mai mare în Ţara Bârsei, la contactul dintre Munţii Poiana Rusca şi Depresiunea Transilvaniei, în partea estică a Munţilor Apuseni.
În perioada geto-dacă s-a produs nu doar o amplificare a procesului de umanizare în aria montană, dar şi o consacrare a importanţei munţilor în viaţa populaţiei autohtone, în Carpaţi conturându-se şi centrul politico-militar al statului dac, Sarmizegetusa Regia. Numeroase alte aşezări dacice au îmbrăcat coroana carpatică: Porolissum, Germisara (din Munţii Apuseni), Tilişca (Munţii Cibinului), Cumidava (Ţara Bârsei), cetatea de la Bobaiţa (Podişul Mehedinţi) ş.a.
Expansiunea romană a avut drept consecinţă o dezvoltare economică şi culturală excepţională în toată aria montană. Multe aşezări au dobândit funcţii noi, au devenit oraşe, s-au construit fortificaţii şi aşezări întărite, iar în Ţara Haţegului a fost construită Colonia Ulpia Traiana, cel mai important oraş roman din Dacia.
Limitele administrative ale statelor feudale româneşti, indiferent de dominaţia temporară a statelor ungar, austriac şi austro-ungar asupra unei părţi din Carpaţi, nu au reprezentat bariere pentru circulaţia populaţiei şi a produselor, munţii îndeplinind rolul unui element de legătură între regiuni complementare din punct de vedere economic, locuite de acelaşi popor, cu aceeaşi origine, aceeaşi limbă, aceleaşi tradiţii de viaţă şi muncă.
În epoca modernă şi contemporană s-au manifestat noi forme ale procesului de umanizare, generate de dezvoltarea economică şi socială a ţării. Astfel, exploatarea unor resurse minerale a atras forţă de muncă (ex : bazinul carbonifer Petroşani), valorificarea potenţialului hidroenergetic a avut efecte similare, construirea a numeroase căi de comunicaţie a necesitat şi a reţinut oameni originari din diferite regiuni ale ţării, dezvoltarea turismului a determinat sedentarizarea personalului de serviciu în staţiunile montane.
În anul 2002, Carpaţii Româneşti se caracterizau printr-un grad ridicat de locuire umană, numărul aşezărilor urbane fiind de 61, cu o populaţie de circa 1 400 000 locuitori. În cadrul oraşelor carpatice se remarcă : Braşov (aproximativ 280 000 locuitori în anul 2010), Reşiţa (aproximativ 110 000 locuitori), Deva şi Hunedoara(în jur de 70 000 locuitori fiecare), Sfântu Gheorghe (circa 60 000 locuitori), Sighetu Marmaţiei, Miercurea Ciuc şi Petroşani (fiecare cu peste 40 000 locuitori).
Numărul aşezărilor rurale din Carpaţi este mult mai ridicat, în jur de 2500, dimensiunea acestora mergând de la prezenţa satelor foarte mari (peste 5000 locuitori) până la unele ce coboară sub 100 de locuitori. Între acestea se înscrie şi localitatea situată la altitudinea cea mai ridicată de pe teritoriul României, respectiv Petreasa, în Munţii Bihorului, cu ultimele gospodării la 1400 metri.
Potrivit deosebirilor geomorfologice și geologice, lanțul carpatic românesc se împarte în trei mari unități morfotectonice:
I. Carpații Orientali - cu 3 grupe mai mari și 40 de grupe montane, care sunt distincte morfologic, geofizic și geografic:
•Carpații Maramureșului și Bucovinei
•Carpații Moldo-Transilvani
•Carpații de Curbură
II. Carpații Meridionali - cu 4 grupe mai mari, subdivizate în 24 de grupe montane, ce sunt distincte geografic:
•Munții Bucegi
•Munții Făgăraș
•Munții Parâng
•Munții Retezat-Godeanu
III.Carpații Occidentali Românești- cu 3 grupe mai mari, împărțite la rândul lor în 18 grupe montane distincte morfologic, geofizic și geografic:
•Munții Banatului
•Munții Poiana Ruscă
•Munții Apuseni
Cele mai înalte 12 vârfuri ale Carpaților românești sunt:
- Moldoveanu (Munții Făgăraș) - 2544 m.
- Negoiu (Munții Făgăraș) - 2535 m.
- Viștea Mare (Munții Făgăraș) - 2527 m.
- Parângul Mare (Munții Parâng) - 2519 m.
- Lespezi (Munții Făgăraș) - 2517 m.
- Peleaga (Munții Retezat) - 2508 m.
- Vânǎtoarea lui Buteanu (Munții Făgăraș) - 2507 m.
- Pǎpușa Mare (Munții Retezat) - 2504 m.
- Cǎlțun (Munții Făgăraș) - 2505 m.
- Omu (Munții Bucegi) - 2505 m.
- Bucura (Munții Bucegi) - 2503 m.
- Dara (Munții Făgăraș) - 2500 m.